De ce mi-a placut Stoner

Posted on
Stoner (Polirom)

De ce mi-a placut Stoner

Stoner (Polirom)
Stoner (Polirom)

Dragi pufosi, acesta este un articol pentru oameni mari. Da, stiu ca v-am obisnuit sa scriu despre pufosenii de toate felurile, dar promit ca aceasta recenzie va fi unica. Am ezitat daca sa o postez aici la mine pe blog. M-am gandit sa ma autoinvit pe unul dintre blogurile pe care le citesc si care se ocupa in mod special cu astfel de recenzii, dar pana la urma am decis sa fac o exceptie fiindca Stoner este o carte rara. O recomand cu toata placerea.

STONER

M-am apucat serios de el ieri, 12 ianuarie, la ora 23.30 si l-am terminat azi dimineață la 4.30. Evident, mi-a placut. Daca nu imi place o carte nu o citesc (regula adoptata dupa ce am simtit ca incep sa imbatranesc).

Ca un facut, ca tot ma intrebam pe la 3 dimineata ce ar spune un filozof de meserie despre Stoner, am gasit in Inbox un email care vestea ca Valeriu Gherghel a scris o postare despre Stoner. Ha, mi-am zis, si am fugit repede la el pe blog sa citesc ce parere are. Iar m-am dezumflat (nu in sens real, ci in sens filozofic) realizand ca Stoner probabil este pentru copiii de gradinita incepatori in ale filozofiei (a se citi ‘studenti in anul I la filozofie’), punand o problema cu care filozofii se lupta de cand am inceput noi oamenii sa gandim.

Valeriu spune ca nu i-a placut Stoner. Nu romanul, ci personajul. Ca Stoner este prototipul de loser si de aceea nu a fost placuta cartea de catre americani in anul 1965 cand a fost publicata. Nu este de mirare, atunci, ca a avut succes la europeni, nu-i asa? Insa nu ma apuc acum sa discut despre ce inseamna loser, cand anume esti loser si cand nu, din al cui punct de vedere esti loser sau nu, de ce nu le-a placut americanilor si le-a placut europenilor, si alte intrebari colaterale, fiindca as scrie vreo cateva pagini aici si nu este momentul (hei, sunt doar un urs de plush si am de scris o carte pentru copii). Vreau sa va spun doar de ce mi-au placut mie cartea Stoner si personajul Stoner.

Cartea Stoner, scrisa de John Williams, este bine tradusa in limba romana de Ariadna Ponta. Reuseste sa te faca sa te pierzi in ea, ceea ce este cel mai important pentru o carte, dupa parerea mea*. Eu am citit varianta electronica, scoasa de dragutii de la Polirom.

Personajul Stoner mi-a placut pentru ca l-am inteles. I-am inteles luptele pe care le-a dat in timpul vietii sale, lupte constiente sau nu, care fac parte din acest lucru care ni se intampla noua tuturor si pe care il numim viață. Insusi numele, Stoner, desi nu stiu daca autorul a avut asta in intentie sau nu, cuprinzand cuvantul „stone” (piatră), mi se pare ca il reprezinta foarte bine: un trol, o fiinta de piatra, aproape nemiscata sau foarte limitata ca miscari in toate domeniile vietii sale (nu ia decizii decat foarte rar, nu face nici un fel de sport, nu pleaca aproape nicaieri toata viata sa), care trece huruind cu mersul sau bolovanos prin viata.

Daca ar fi sa spun despre ce este vorba in Stoner, atunci spun ca este vorba despre cea mai dificila intrebare pe care orice om si-a pus-o macar o data in timpul vietii sale:

Ce anume mă definește pe mine ca om?

Fundamental este intrebarea Cine sunt eu?, iar Stoner, ca noi toti ceilalti muritori, s-a straduit, in felul sau bolovanos, sa gaseasca raspunsul la aceasta intrebare.

Daca este sa ne intrebam cine suntem noi, noi oamenii obisnuiti (nu filozofii, care sunt specialisti in a (nu) raspunde inca la aceasta intrebare – scuze Valeriu, nu o spun cu rautate ci este doar o constatare, fiindca dupa toate cartile de filozofie citite tot nu am gasit un raspuns satisfacator) vom raspunde intai cu ce este mai important pentru noi in aceasta definire: sunt scriitor, sunt doctor, sunt filozof (daca meseria este calea cea mai importanta aleasa in aceasta viata pentru tine), sau sunt: mama, tata, prieten, sau sunt: faimos, loser, un nimeni, nu contez, sau sunt: bogat, sarac, muncesc de dimineata pana seara, fac acte de caritate sau sunt: roman, olandez, american etc, si vom continua cu urmatorul lucru important, ca de exemplu sunt: casatorit, burlac, divortat, samd.

De aceea mi-a placut de Stoner. L-am privit cu compasiune taraindu-se prin viata, dar luptand in felul lui greoi sa se defineasca ca om. Pasiune? Dragoste? Acestea au fost singurele momente in care mi s-a parut ca Stoner a decis de unul singur si nu s-a lasat dus de val sau a raspuns la ceea ce se intampla. Singurele sale initiative au fost cele legate de alegerea meseriei (pasiune) si alegerea a ceea ce credea el ca este dragoste (sotia), amandoua metode la indemana de a te defini. Mai apoi renunta si la lupta, in stilul asiaticilor cumva, acceptandu-si karma, gasind in acest fel o liniste in acceptarea vietii sale asa cum este ea (nu asta vom face toti cand imbatranim, indiferent de ceea ce gandim despre noi si viata noastra?).

Cred ca acesta este motivul pentru care Stoner este o carte care place. Rezonezi fara sa vrei cu lupta lui Stoner fiindca o recunosti in tine sau in unul dintre profesorii tai sau in cineva din familia ta sau in vreunul dintre prietenii tai. Nu ai cum sa nu rezonezi, in oricare situatie te-ai gasi, fiindca si tu, ca si Stoner, duci aceeasi lupta sa raspunzi la intrebarea Ce ma defineste pe mine ca om?, Cine sunt eu?, raspunzand poate cu mai multa gratie decat el, mai flexibil, mai avantat, mai curajos sau chiar mai bolovanos (traiasca diversitatea!).

Am de dat credit catorva bloggeri ale caror recenzii despre Stoner le-am citit, in fuga la inceput si mai atent dupa ce am scris recenzia mea, si carora le multumesc pentru recomandarea cartii, in primul rand, si pentru discutiile pe marginea ei (aproape la fel de satisfacatoare ca si cartea in sine), in al doilea rand. In ordine cronologica a citirii recenziilor: Razvan Van Firescu, Ema Cojocaru, Laura Caltea, Valeriu Gherghel. Multumesc frumos dragii mei 🙂

 

* – Stoner, sau mai bine zis John Williams, este responsabil si pentru ultima mea gaselnita  si anume un raspuns frumos la intrebarea De ce citim?, discutie pornita tot de catre Valeriu pe al sau blog. Raspuns: pentru a iesi in afara timpului.

19 Comments

  1. Stoner de John Williams says:

    […] Au mai scris despre carte: Ema, Laura, Răzvan, Valeriu Gherghel, K.J. Mecklenfeld.  […]

  2. Adriana says:

    Hello tuturor,
    Stoner stia cine este, nu e musai sa-ti pui intrebarea asta ca sa stii cine esti. Eu una ma regasesc in chestia asta, stiu si eu cum sunt fara sa fac scheme pe hartie: sunt asa si pe dincolo, pana ajung la miez.
    Daca va inchipuiti ca cei care isi pun intrebarea: ‘Cine sunt’ sunt mai profunzi sau mai superiori sau au un punct in plus in fata celorlalti, va inselati, dupa parerea mea. Cunosc pe cineva care face multe exercitii in acest sens si apoi vine si spune ca e un om care nu are griji, careia ii e bine. Oh, really?
    Va rog mult sa ma iertati pentru tonul categoric.

    Frumoasa si calda recenzia, @ K.J.
    Daca ma mai suportati, voi reveni cu impresii.

    1. K.J. Mecklenfeld says:

      Bună, Adriana, și mulțumesc pentru vizită și comentariu. Ah, Stoner a stârnit atât de multe discuții, și cred că le va mai stârni în continuare, fiindcă răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” este tot atât de divers pe cât de multe milioane de oameni sunt pe această planetă. Pentru unii este mai ușor să răspundă (ai noroc, să știi, dacă spui că știi sigur cine ești :-)), pentru alții nu. Poți să îți faci o meserie din asta (eu zic, așa în stilul meu pufos, că asta este meseria filozofilor) sau poți să trăiești toată viața fără să îți pui această întrebare măcar o singură dată. Nimic rău în nici una dintre ele, nu-i așa? Ține de diversitate 🙂

  3. Jovi says:

    Știi care e problema? Mulți dintre noi, oamenii în general, nu își pun astfel de întrebări, nu se gândesc ce reprezintă ei ca persoană sau ce menire au pe lumea asta. Iar dacă și-ar pune o astfel de întrebare (deși rămân la părerea că categoria asta este minoritară), sunt sigur că nu ar vedea dincolo de scopul natural (hihi!) și anume ”sunt aici pentru a asigura perpetuarea speciei”, desigur nu cu vorbele astea…

    În această discuție, sunt mai degrabă de acord cu ceea ce spune Valeriu: omul ăsta e aproape mereu suficient sie însuși, pare să nu-și propună nimic, așa cum nu pare să-și pună prea multe întrebări. Îi este indiferent, până la urmă, și pare că discuția cu cei doi prieteni de la începutul cărții l-a marcat fără să vrea și își continuă viața, parcă pentru a susține următoarea afirmație:

    ”Cine ești tu? Un simplu fiu al pământului, așa cum pretinzi? O, nu.
    Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai
    nebună decât el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără
    un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept –
    oricum mai deștept decât amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi
    de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei
    bine, în lumea largă o să te dumirești foarte repede. Și tu ești croit
    pentru eșec; nu că te-ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa-o să te mestece și
    să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebându-te ce n-ai făcut
    bine. Pentru că te-ai aștepta mereu ca lumea să fie ceva ce nu e, ceva
    ce n-are nici o dorință să fie. Gărgărița din mălai, viermele din vrejul
    de fasole, carul din lemn. N-ai fi în stare s-o înfrunți și oricum nu
    te-ai putea pune cu ea; pentru că ești prea slab și în același timp prea
    puternic. Și n-ai unde să te duci în lumea asta.”

    Stoner și-a construit toți pașii corect în viață și totuși, la final, este un eșec. Nu cumva, inconșient sau nu, este un eșec asumat, chiar dorit? Who knows?

    1. K.J. Mecklenfeld says:

      Da, Jovi. Cred ca sunt multi care nu isi pun aceasta intrebare si isi duc viata asa cum se nimereste (isi traiesc soarta, de-i zice). Atata vreme cat sunt fericiti, este bine, nu? Acceptarea unei vieti asa cum vine ea nu prea mai este la moda deceniile astea. Stramosii nostri asa traiau, in marea lor majoritate. Stiu eu daca erau mai fericiti decat noi, cei din zilele noastre, care fac planuri peste planuri despre viitor (inclusiv pentru copii)? Este si asta o chestiune pe marginea careia este de meditat – Stoner sa traiasca 🙂

      Esec. Un cuvant mare. Oare poti numi sfarsitul unei vieti un esec? A fost doar o viata. Asiaticii iti vor spune ca este doar una dintre cele multe pe care le traim in drumul nostru spre Iluminare. Asa o fi? Cine stie. Nu mi s-a parut ca Stoner a fost trist. Doar prea cenusiu pe gustul meu. Nu ma vad facand aceleasi alegeri pe care le-a facut el. Dar am avut si eu, ca orice alt om, alegerile mele gresite in viata. Esec? Esec este doar cand te uiti in urma si nu ai nimic de care sa iti aduci aminte. Dar asta este doar parerea mea 🙂

      1. Jovi Ene says:

        Eu cred, dimpotrivă, că prea puțină lume conștientizează și sensul de ”fericire”. Prea mulți suntem tot timpul încruntați și prea puțini ne gândim, spre final, dacă am fost cu adevărat fericiți. Suntem gârboviți de prea multe probleme, uităm să privim viața ca un dar. Și prea puțini pot spune: Am reușit!

        Prea cenușiu, Da, Fericit, doar câteodată, rareori. Acum depinde din ce punct de vedere privim eșecul: din al lui, e discutabil că a existat, de vreme ce el este mulțumit cu majoritatea deciziilor pe care le-a luat; din a noastră, a cititorilor, a privitorilor de la distanță, este un eșec, pentru că singura posibilitate de a-l cunoaște este prin intermediul literaturii lui John Williams. În lipsa scriitorului, un personaj ca Stoner este insignifiant, așa cum sunt mulți profesori sau alți oameni, care sunt în sinea lor excepționali, dar care trec prin viață fără vreo amprentă asupra umanității… Câți din ăștia nu știm și noi, dar pe care nu îi cunoaște de fapt nimeni? Asta e măsura eșecului, dintr-un anumit punct de vedere, amprenta asupra celorlalți, asupra societății. Altfel ești fericit, dar la mod individual.

        1. K.J. Mecklenfeld says:

          Multumesc pentru comentariu, Jovi.

          Ca un urs de plush ce ma aflu, raspund si eu cu exemple pe masura: mai tii minte testoasa inteleapta din Kung Fu Panda? Noodle? No noodle? Kung fu? No kung fu? Si mai apoi: trecutul este dus, viitorul va sa vina, doar prezentul conteaza (si de aceea este un cadou/present/gift). Cam pe aici este problema, banuiesc. Uitam cu totii, mai mult sau mai putin, in viteza vietii, sa acordam atentie momentului in care ne aflam. Daca reusim sa il constientizam constatam ca suntem de fapt fericiti 🙂

          Cat despre esec, as zice ca si-l masoara fiecare. Nu cred ca are importanta masura esecului privit din punctul de vedere al altcuiva. De ce ar conta? Cine poate sa spuna mai bine decat noi insine ce ne face fericiti si ce nu, nu crezi? De aceea nu mi s-a parut Stoner trist. El a fost fericit in felul sau.

          1. Jovi Ene says:

            Ai și tu dreptatea ta 🙂
            Totuși, eu i-aș fi făcut ceva nevestei dacă mi-ar fi stricat copilul în halul ăla. În mod sigur, nu i-aș fi permis asta. Poate că era fericit în felul său, dar și-a păstrat principiile puternice numai în viața profesională, cea personală a fost în majoritatea ei un chix 🙂

          2. K.J. Mecklenfeld says:

            De acord cu tine. Si iata, am ajuns la inca o problema majora (zilele astea si mai acuta decat la vremea in care traia Stoner) adusa in discutie de catre cartea Stoner: conflictul intre viata profesionala si cea personala. Un film perfect pentru aceasta idee (carte la fel de buna nu am gasit inca) este ultimul film al lui Miyazaki, The Wind Rises. Ai vazut filmul? Ca sa imi exprim si aici o parere: nu cred ca poti sa nu dai gres in unul dintre domeniile vietii tale atat vreme cat excelezi in altul. Suntem oameni, nu super-oameni, nu?

          3. Jovi Ene says:

            Nu l-am văzut (știu că am mai vorbit de Miyazaki), îl trec la urgențe 🙂

            Să știi însă că între cele două domenii poate fi găsit un echilibru, chiar dacă nu vei excela în niciunul…

          4. K.J. Mecklenfeld says:

            Sa nu te astepti sa fie un film pentru copii. Copiilor le va placea fiindca lor le plac desenele animate oricum (iar Miyazaki a devenit un maestru intr-o viata) dar este un film pentru adulti. Chiar sunt curios ce parere vei avea. Van Firescul l-a vazut https://razvanvanfirescu.wordpress.com/2015/01/07/o-tura-zdravana-de-filme-din-2013/ si nu i-a placut in mod deosebit. Cred ca s-a asteptat sa fie mai magic, ca Howl sau Spirited Away, dar acest film este cu totul si cu totul altfel. Te-am adaugat la blog roll, asa ca vad daca scrii ceva despre film dupa ce il vezi 🙂

            Ei, asta este o problema interesanta dar nu stiu daca am un raspuns clar in minte. Chiar nu exista excelenta fara echilibru? Sau da? Hm.

  4. Razvan van Firescu says:

    Nu am mai vazut asa o carte care sa suscite articole in lant si vizite si comentarii si discutii asa cum a facut Stoner. Uite si marele atu al cartii sau al personajului.

    Si mi se pare extraordinar ca lumea chiar cauta sa-l inteleaga si se regaseste in el. Fiecare persoana care a scris pe blogurile pomenite mai sus are o relatie cu personajul, iar asta mi se pare extraordinar.

    Foarte faina recenzia si ma bucur cai gasit si tu o cale de a-l „accepta” intr-un fel pe Stoner. 🙂

    1. K.J. Mecklenfeld says:

      Multumesc pentru comentariu, Marchize! Cred ca raspunsul popularitatii se regaseste in intrebarea fundamentala pe care o pune cartea. Noi toti dorim un raspuns, nu-i asa? Noi toti suntem Stoner la un moment dat in viata, vrem nu vrem. Cum sa nu fie populara atunci, mai ales ca te face sa te intrebi: sunt si eu Stoner cumva, acum? Si daca sunt, ce este de facut? Samd 🙂

  5. Ema Cojocaru says:

    Să nu uităm că, la finalul vieții, Stoner își vede cu claritate personalitatea. Întrebarea este: cum se vede el? Autorul nu ne explică viziunea lui despre sine – rămâne, deci, la latitudinea cititorului să formuleze un răspuns. Tot pe tema identității m-am concentrat și eu, pentru că mi s-a părut cea mai importantă. Deja îmi sfârâie creierul, pentru că de două zile mă gândesc numai la Stoner. Trebuie să iau o pauză. 🙂
    Hihi, imediat ai observat că Stoner nu face sport. Nu cred că există vreun personaj clasic care face sport, asta e o preocupare a romanelor moderne. 🙂
    (n-am găsit răspuns la întrebările de la finalul recenziei mele, dar gata, iau o pauză de la Stoner!)

    1. K.J. Mecklenfeld says:

      Valeriu spune ca Stoner nu si-a pus intrebarea „cine sunt eu” dar nu sunt convins. Cred ca orice om isi pune aceasta intrebare macar o data in viata, daca nu de mii de ori, depinzand de cultura, mentalitate, anturaj samd. Doar ca Stoner, ca multi dintre noi, nu a gasit raspunsul oricat l-a cautat. Fireste ca poti trai pretinzand ca nu ai nici o problema majora in viata ta sau in societatea in care traiesti dar prin a nu (re)actiona in nici intr-un fel (ceea ce Stoner face) nu faci problemele sa dispara. Singurul fel de a le rezolva este DOAR prin actiune, chiar cele care se termina cu esec. Uitandu-ma in urma, sa vorbesc acum despre mine, nu regret decat deciziile pe care nu le-am luat, cele la care am fost Stoner. A venit si un moment cand am inteles ca a fi Stoner este calea spre frustrare, nefericire si neimplinire. Este o voce mica in fiecare din noi, de cele mai multe adusa la tacere de catre parinti, societate, educatie sau prieteni, care iti spune ce iti doreste sufletul cu adevarat dar cati anume sunt capabili sa o auda? Budistii sunt mai aproape de acest raspuns, cred, decat crestinii sau orice alta religie. Dar asta este deja o alta discutie 🙂

      Haha, astept sa vad ce spui de raspunsurile mele de pe blogul tau 🙂

  6. Valeriu Gherghel says:

    Stoner nu poseda un raspuns la intrebarea „cine sunt eu?”. Si nu poseda un raspuns tocmai pentru ca evita cu mare grija sa-si puna aceasta intrebare.

    Mi-a placut recenzia 🙂

    1. K.J. Mecklenfeld says:

      Multumesc pentru comentariu, Valeriu. Ma bucur ca ti-a placut, cum si mie mi-a placut recenzia ta. De acord ca nu are raspuns dar oare chiar a evitat sa isi puna intrebarea, ma intreb?

      1. Valeriu Gherghel says:

        Nu cred ca e corect „a evitat”, mai bine ar fi „nu a vrut / nu a dorit”. In recenzia mea citez un pasaj in care Stoner constata ca abia la batranete se priveste din afara…

        1. K.J. Mecklenfeld says:

          Da, mai degraba „nu a dorit”. Nu stiu daca este cineva care nu se priveste din cand in cand din afara. Mai ales la pubertate, este ceva foarte obisnuit (in zilele de astazi chiar exacerbat de media) zic eu. Dar poate ca nu stiu eu prea mult din starea asta de bolovaneala gen Stoner 🙂 Multumesc pentru comentarii, Valeriu 🙂

Leave a comment

Your email address will not be published.