Îmi vreau pălăria înapoi – Jon Klassen

Īn ultimul an, fiind ocupată cu scrierea celui de-al doilea volum din Aventurile lui Hendrik de Mol, nu am mai avut timp să ies la vânătoare de cărți, cum îi spun eu. Am cumpărat și am citit ce se mai publica, ce mai vedeam pe Goodreads sau ce mai citeau prietenii mei.

După cum v-am spus deja, toate cărțile pentru copii sosite din România în decursul ultimului an au fost dezamăgitoare. Nici măcar una nu am reușit să temin de citit. Nu mai scriu din nou de ce – dacă sunteți curioși, aici este articolul cu detalii și aici articolul în care enumăr condițiile pe care trebuie să îndeplinească, din punctul meu de vedere, o carte frumoasă pentru copii. Oricum, dacă mă vizitați mai des, cred că știți deja că nu veți găsi aici, la mine pe blog, cărți siropoase. Oricât mi-ar plăcea mie pisicile și cățeii, Miaunel și Azorel nu dau pe aici. Urși de pluș care zboară în spațiu și luptă pentru libertate – da, Miaunel care se împiedică în ghemele de lână – nu.

Din fericire, Îmi vreau pălăria înapoi e o carte pe gustul meu. Îmi făcuse cu ochiul acum vreo câțiva ani, când fusese promovată senzațional de către Candlewick Press, editura care o tipărise inițial, și apoi de către Gottmer, editura olandeză care a publicat varianta în limba neerlandeză (olandeză, cu voia dumneavoastră), dar nu mi-am cumpărat-o până ieri.

Ce surpriză plăcută, dragi pufoși! Și asta la scurtă vreme după The Night Gardener, care, până una alta, este cea mai frumoasă carte ilustrată (nu numai pentru copii) de anul acesta și una dintre cele mai frumoase dintre toate câte știu eu. Întâmplător, odată cu Ursul care și-a Pierdut Pălăria (a se citi Îmi vreau pălăria înapoi sau Ik wil mijn hoed terug sau I want my hat back), am mai comandat încă o carte grozavă, dar o las pe data viitoare fiindcă își merită si ea, precum cea cu ursul de astăzi, un articol separat.

Întâi de toate, e musai să spun că nu a fost deloc cum m-am așteptat. Sunt convins că mulți români probabil vor strâmba din nas văzând finalul. Eu am chicotit toată cartea, pagină după pagină, iar la sfârșit am râs bine. Am închis-o satisfăcută și am pus-o în raftul de onoare. Știu eu dacă va fi vreodată tipărită și în România? Bănuiesc că nu, dacă mă uit la așa zisele topuri de carte vândută pe site-urile librăriilor online românești (să mori de plictiseală, și alta nu, până să dai de o carte pe care să îți vină să o cumperi – să nu mai zic și să ai răbdare să o citești – Miaunel e la putere în România, în orice caz!).

Jon Klassen, autorul cărții Îmi vreau pălăria înapoi despre care scriu astăzi, în ciuda numelui get-beget olandez, este canadian. Găsiți mai multe despre el pe Wikipedia și puteți să-i vedeți din ilustrații și cărți pe website-ul lui.

Cum vă spuneam, inițial cartea a fost publicată în limba engleză. Imediat au apărut alte încă câteva zeci de ediții și, mai nou, de la sfârșitul anului trecut, chiar și o piesă de teatru/muzical pentru copii, foarte reușită din câte am citit pe net. Bineînțeles că a câștigat o mulțime de premii. Plus, a fost desemnată cea mai bună carte ilustrată pentru copii a anului 2011 de către ziarul New York Times (visul oricărui scriitor (muritor de foame), dacă cumva nu știați, este să ajungă măcar în topul cu pricina, dacă nu și în vârful lui – înseamnă vânzări garantate, bineînțeles).

O să mă urâți iar, probabil, dar mă țin de regula mea no spoilers! și vă arăt doar începutul – vă cumpărați voi cartea, sau vă uitați pe Youtube, sau citiți alte recenzii unde se spune toată povestea, dacă vreți să aflați cum se termină. Eu atât spun: are un final neașteptat și, se pare, controversat (mie mi-a plăcut!).

Ediția mea este cartonată, așa cum îi șade bine oricărei cărți ilustrate, după părerea mea și a celorlalte plușuri conlocuitoare.

În imaginea următoare (Consuela m-a ajutat din nou și mi-a ținut paginile) vedeți coperta la interior. Amuzante personajele, nu-i așa?

Urmează pagina de titlu. Deși acum nu știți încă, roșul are o importanță deosebită în întreaga carte și poveste (foarte, foarte bine gândită și executată cartea, btw, de la un cap la celălalt).

Și apoi facem cunoștință cu personajul principal, Ursul Care Își Vrea Pălăria Înapoi.

După cum se vede nu e tocmai bucuros dumnealui ursul.

Hotărât să își recapete pălăria începe să întrebe în stânga și în dreapta prin pădure. Întâi vulpea:

Apoi alte câteva animale…

Apoi un iepure, cu ceva roșu pe cap, care spune și el că nu știe nimic, DAR e singurul care dă un răspuns atât de lung și de dubios, scris cu roșu…

Apoi încă câteva animale (nevinovate)…

Și mai departe nu vă mai spun, haha, scuze pufoase!

Vă mai spun doar atât: ursul realizează, în final, că iepurele purta o pălărie Foarte Asemănătoare cu (dacă nu chiar, cumva!) a lui.

Urmează o nouă întâlnire între cei doi. Ta-dam!

Iată scena întâlnirii dintre ei, desenată de Jon Klassen (fără niciun fel de text) și cu dialog adăugat și imaginat de mine, în două variante:

Dacă aveți chef de joacă, acum este momentul: inventați și voi un răspuns al iepurelui pus față în față cu ursul (supărat?/suspicios?/enervat?). Asta, bineînțeles, până vă cumpărați cartea ca să vedeți cum a ales Jon Klassen să încheie povestea ursului :-).

Ei? Ce spuneți? Eu sper, sincer, să dați răspunsuri mai trăsnite decât ale mele, ca să ne distrăm. Doar e o carte, nu-i așa? 🙂