Cea mai frumoasă carte citită în ultimul an
Ce mai ziceți voi, dragi pufoși? Eu am mai scris o carte – asta dacă vă întrebați pe unde am fost în ultimele patru luni și de ce nu mi-am mai arătat plușul pe rețelele sociale – dar sper să nu dezamăgesc multă lume spunând că nu e vorba despre cel de-al treilea volum din Aventurile lui Hendrik de Mol. Dacă îl așteptați cu nerăbdare, nu mai e mult, lucrez la el acum și sper să îl dau gata până în vară.
Una dintre puținele lecturi din ultimul an a fost The Murderer’s Ape de Jakob Wegelius. Haideți să vă spun ceva amuzant legat de ea. Cartea a apărut tradusă în engleză în 2017. Mi-a plăcut imediat coperta, de cum am văzut-o, însă titlul m-a ținut la depărtare. Ce carte pentru copii (mai mărișori, zic eu, peste 12 ani) mai e și aceea în care personajul principal este o gorilă care aparține unui ucigaș? Mda, mi-am zis, n-o iau. Și ca mine cred că și-au spus mulți alții. Fiindcă ce părinte își dorește să cumpere sau să dea cadou unui copil o carte cu un asemenea titlu, nu? Dar asta e doar părerea mea, cum spuneam și pe Goodreads unde i-am dat cinci steluțe.
Lăsând la o parte titlul, cartea este grozavă. Da, dragi pufoși, grozavă. N-am mai citit de multă vreme una care să mă încânte atât de mult. Mi-a adus aminte de cărțile lui Jules Verne, pe care le devoram în copilărie. Știți colecția aceea cartonată cu ilustrații litografiate? Primul volum era O călătorie spre centrul Pământului, îmi aduc aminte și acum. Așteptam cu nerăbdare să ajung la paginile cu ilustrații la care rămâneam pierdut, visând cu ochii deschiși.
Cum de m-am hotărât totuși să cumpăr cartea cu titlu teribil? Am văzut-o pe Instagram în contul cuiva ale cărui gusturi coincid cu ale mele. Vorbea foarte laudativ. M-am dus pe Amazon, am descărcat fragmentul gratuit și am vrut să citesc. Am vrut, am zis bine, dar n-am reușit pentru că erau doar ilustrații. Aici a fost al doilea lucru pe care l-aș fi făcut altfel: aș fi pus totuși și câteva pagini scrise, nu doar ilustrațiile de la începutul cărții. Vocea autorului, sau a traducătorului din suedeză mai bine zis, Peter Graves, este minunată. Doar cu ilustrațiile de la începutul cărții și fără text aș fi putut foarte ușor decide să nu o cumpăr. Am mai fost dezamăgit de cărți excelent ilustrate la care mureai de plictiseală, precum The Doldrums a lui Nick Gannon. Un lucru interesant: ilustrațiile sunt ale autorului, Jakob Wegelius. Mare noroc pe el să își poată ilustra singur cărțile.
Din fericire mi-am învins temerile și bine am făcut. Așa după cum am spus și în titlu, s-a dovedit a fi cea mai frumoasă carte din ultimul an.
Ca de obicei, nu vă spun despre ce este vorba. Știți că nu-mi pierd vremea să recomand o carte dacă nu mi se pare cu adevărat minunată. Vă arăt doar coperta și câteva ilustrații și vă las să decideți.
Cartea începe cu ilustrații, personajele principale. Da, mi-au plăcut imediat, dar abia după ce am intrat în acțiune m-am reîntors la ele ca să le studiez – plăcere suplimentară de cititor :-). Să vă mai spun și că am citit-o încet, dar nu din cauză că era plicticoasă, ci pentru că am vrut să mă delectez mai multă vreme. Am visat frumos multe nopți datorită ei – mulțumesc, Jakob și Peter!
Și ca să închei, are și hărți. Nu se poate să fie o carte de aventuri faină fără hărți, nu-i așa? Sunt două, pe câte două pagini, frumos colorate, la începutul și la sfârșitul cărții.
Așa că, după ce n-am cumpărat-o doi ani de zile, acum este una dintre cele mai frumoase cărți din biblioteca mea. Ursuleț cititor fericit :-).
Voi cu ce vă mai lăudați? Ce-ați mai scris? Ce-ați mai citit?
Hehei, mulțumesc de vizită și de mesaj, Simina.
Din păcate nu pot să dau încă nicio informație despre cartea pe care am scris-o, dar, nicio grijă, anunț cât de repede posibil.
Da, îmi plac poveștile rusești. În special cele vechi. Mai am și acum câteva cărți de povești rusești din copilăria mea. Îmi citea mama din ele la culcare și îmi aduc aminte cum ceream să văd ilustrațiile. Acuma că tot veni vorba de ele, aveam de gând să le scanez și să le restaurez. Sunt atât de vechi încât dacă întorci paginile mai repede rămâi cu bucățele de hârtie în mână. Mai trebuie să am și timp. Poate la vară cândva, când plănuiesc să reorganizez și Biroul de Pluș . E un dezastru! Teancuri de cărți de toate felurile, foi scrise puse pe căprării, alte teancuri de cărți, din cele care urmează să fie citite, iar de plușurile care mișună printre ele nu mai vorbesc….
Dau mai rar pe aici și pe rețelele de socializare fiindcă am observat că îmi consumă timpul pe care altfel l-aș petrece scriind. Așa că scriu de zor cărți, iar pe aici mai dau când mai fac câte o pauză. Sunt chiar mulțumit că am luat decizia să mă retrag fiindcă sunt mult mai productiv de atunci :-).
Îți urez succes cu toate proiectele tale. Ai vreunul la care lucrezi acum?
Eu tocmai ce-am terminat Ciuma de Camus. Faină carte, m-a impresionat scena cu Grand care plângea în fața vitrinei cu jucării. Mi-a venit și mie să plâng. I-am dat și eu același rating ca tine, 4 steluțe.
M-am bucurat tare mult că ai postat, KJ. În ultima vreme caut cu disperare bloguri faine, pentru că puținii bloggeri pe care-i urmăresc cu fidelitate nu postează prea des. Nici nu știi de câte ori am verificat blogul tău. Zadarnic… Dar acum nu mai are rost să mă plâng, ai postat. xD
Cartea asta chiar pare faină, am s-o trec pe wishlist. În ultima vreme n-am prea citit cărți pentru copii. E îngrozitor că nu mă mai simt în stare să le savurez. Eu, care eram convinsă că am să le citesc toată viața. Copilăria își închide tot mai mult porțile, și e trist că eu nu știu cum să o păstrez în mine. Mă chinuie nostalgia și des mă surprind privind clipuri pe youtube, ascultând muzică ori citind ceva doar pentru că-mi aduce aminte de ce a fost.
Am citit înainte să fac o febră groaznică o carte din seria Autobuzul Magic, cea despre albine. Iubeam desenele când eram mică, voiam să ajung om de știință și să lucrez la NASA fiindcă personajul meu preferat din serie era o fată pe care efectiv o iubeam, aș fi vrut să existe nu numai în imaginația mea — Dorothy, care citea mereu, căra câte o carte după ea în orice aventură și, mai presus de toate, era interesată de spațiul cosmic (odată a și salvat întreaga clasă de la pieire, reușind să repare racheta spațială xD).
Soră-mea citește în prezent basme rusești. Oh, chiar așa, ai citit până acum ceva de genul? Le-am tot văzut lăudate. Eu nu sunt tocmai familiară cu folclorul rusesc, încă.
Știi, ilustrațiile mi-au adus aminte de o carte despre un marinar, pe care am iubit-o prin clasa a treia. Am să caut titlul, poate la un moment dat încerci s-o lecturezi. Și, desigur, de Jules Verne. L-am descoperit prin aceeași colecție de care spui tu (mă rog, inițial l-am descoperit prin desene, dar cărțile au fost un fel de recviem). Țin minte că am citit 20 000 de leghe sub mări când mi-a intrat un cui în picior și a trebuit să stau la pat o săptămână sau mai mult. Cu câteva minute de mers în fiecare zi, desigur. Practic, după ce durerea s-a ameliorat, am învățat să merg pentru a doua oară alături de Verne. Parcă-mi trăgeam seva din aventurile profesorului A. De fiecare dată când oboseam de la umblatul prin curte, mă așezam unde apucam și citeam. Am alergat din nou, prima dată după aventura cu acel cui, ținând la piept cartea aia. N-o mai am acum, după mai bine de doi ani am decis s-o restitui bibliotecii școlii.
Sunt curioasă. Ce carte ai scris? Abia aștept să aflu. Sper să termini curând și noile aventuri ale lui de Mol, pentru că nu reușesc să recitesc Planeta de Jad din motive prostești, dar existente.
Am aiurat cam mult pe-aici, da. Ciudat, când mă apuc să scriu ceva în jurnalul de lectură sau, mă rog, să scriu pur și simplu, nu prea reușesc. Well, pe blogul tău mă simt puțin mai… acasă. E okay. Salutări plușurilor xD