Am o slăbiciune la arici. Toți aricii, mici și mari, vii sau jucărie. Nu mă întrebați de ce, nu știu. De fapt ar trebui să-mi fie teamă, țepii lor ascuțiți nu te îmbie să-i mângâi, dar eu cum văd câte un arici mă duc fuga-fuga pe urmele lui pe sub tufișuri. Poate din cauza boticului pe care pare să fie întotdeauna un zâmbet? Sau a felului moșmondit în care merg? Anyway, îmi plac foarte mult. Norocul meu, pe aici prin grădină, pe lângă bojdeuca mea mișună ariciul Sebastian. Plănuiesc să-i fac o căsuță, dar nu a fost timp până acum. Într-o zi, promit!

Uitați-l:

Sebastian e timid ca toți aricii, n-am reușit să-i prind boticul în fotografie, doar fundul :-).

Și așa s-a făcut de-a apărut Sebastian într-o povestire, iar drăguții de la Arthur au publicat-o în Cum să înventezi o lume (volum coordonat de Florentina Sâmihăian) care a apărut în iunie 2025, dar care abia acum a ajuns la mine în Olanda:

Și aici prima pagină:

La noi e iarnă grea, așa cum nu am văzut vreodată în Olanda de mai bine de 20 de ani de când trăiesc aici. A căzut atât de multă zăpadă încât a trebuit să dau la lopată ca să pot intra în bojdeucă:

Deși mai toți olandezii se plâng de cât de grea e iarna, eu mi-s bucuroasă fiindcă îmi aduce aminte de anii copilăriei. Ei, da, e un pic de muncă la curățat zăpada, dar ce frumos arată lumea când e îmbrăcată în alb, nu-i așa?