Arnold citește o carte pufoasă
Ei, dragi pufosi, cum stati cu asteniile de primavara? Sper ca sunteti mai bine decat Arnold din imagine, fotografie facuta acum nici o ora.
Acuma, ce-i drept, nu stiu niciodata cu siguranta, cand vine vorba de el, daca este chiar astenie (cum pretinde dumnealui saptamana asta) sau doar lene (de care il banuim cu totii aici in Biroul de Pluș), Arnold fiind de felul lui mare amator de tras la aghioase.
Arnold citeste in fiecare seara inainte de a adormi Planeta de Aur. In acest fel, spune el, este transportat instantaneu in timpul visului direct pe Planeta de Pluș. Are ceva dreptate, pufosul, nu credeti?
De cand am simtit ca incep sa imbatranesc, refuz sa mai citesc carti pline de drama. Am destula drama in Biroul de Pluș, pe de alta parte. Periodic, cate un pluș disperat ia prima testoasa spatiala la care are acces si pleaca fara sa spuna nimic prietenilor sai, ursuleasa Anemona se indragosteste ba de Crocodilul Ghena ba de Ali Gatorescu, celalalt crocodil de plush (mult mai pufos si mai culant decat Ghena, dar fara acelasi talent de cântat la acordeon), gasca Banditilor de Pluș dă atacul la magazia de provizii a lui Totoro samd. Ati inteles dumneavoastra, drama peste drama. Drept urmare, in special seara, inainte de a adormi, prefer sa aleg o carte care sa imi dea visuri pufoase.
Sau sunt eu singurul caruia i se intampla? Am avut in tinerete multa vreme cosmaruri de la carti sinistre care aratau imagini din lagarele de concentrare naziste (nu ma intrebati de ce am ajuns sa citesc acel gen de carte la varsta de 11-12 ani) sau care spuneau povesti despre copii orfani oropsiti de toata lumea si nevoiti sa se descurce singuri intr-o lume mult prea inapoiata ca sa mai aiba timp si de copiii nimanui. Nu zic ca nu sunt carti bune, ca nu merita sa fie citite sau avute in biblioteca, dar as zice ca ar fi bine sa aiba undeva un semn (paianjen cu cruce pe spinare?) sau o precizare de genul: „ A nu se citi inainte de a adormi”. Sau: „ A nu se citi inainte de a fi terminat de copilarit”.
La polul opus cartilor mai sus mentionate sunt cartile (pufoase, le zic eu) care ma transporta direct in lumi pufoase. Cum spune Arnold despre Planeta de Aur: carti care ma fac sa ajung direct pe Planeta de Pluș. Chiar imi aduc aminte de o buna prietena care citea Planeta de Aur si imi spunea ca adormea cu zambetul pe buze si visa frumos (fericitul de mine sa am asa prieteni, pe de alta parte, nu?).
Mi se pare mie sau sunt greu de gasit in ultima vreme carti pufoase, dragilor? Eu chiar sufăr de lipsa lor. Nici nu imi mai aduc aminte de cand nu am mai reusit sa visez frumos dupa cititul de seara. Va rog frumos nu ma ocoliti daca aveți niscaiva recomandări de cărți pufoase pentru mine.
La voi cum e? Va influenteaza visurile ceea ce cititi inainte de a adormi?
ah, si se mai intampla o chestie… si mi-ar placea sa stiu daca asa este pentru toti..? Si anume.. atunci cand citesc o carte inainte de culcare, dupa ce o inchid si o pun pe noptiera, inchid lumina si ma pun la somn, mintea mea continua sa deruleze acelasi fir narativ pe care il urmam cu o clipa inainte. E ca si cum mintea mea ar continua povestea, „aud” in minte aceeasi „voce” (ah, suna bine, aud voci, haha..).. si uneori, intre vis si realitate, surprind franturi din aceasta poveste, lucruri noi, inventate, ce nu apartin cartii dar nici de mine nu sunt scornite (cel putin nu voluntar). E ca si cum cineva mi-ar povesti ca sa adorm. Probabil ca asa se intampla cand citim inainte de culcare? Ramanem „setati” pe „frecventa” respectiva a cartii..? 🙂
Haha, tocmai am scris in celalalt comentariu ca mi se intampla la fel.Aha, deci nu sunt singurul! Diferenta este ca tu spui ca „auzi” iar eu spun ca „vad”. Probabil tine de fiecare in parte.
Am citit undeva, cu multi ani in urma, despre felul in care oamenii viseaza. Unii „vad”, mai mult decat „aud”, unii viseaza alb-negru iar altii color (color se pare ca este mai rar) iar aceasta mixtura de real cu imaginar (ultima fiind de multe ori consecinta ultimelor momente de dinainte de somn – o carte, un film, un joc) este foarte normala. Mie Alice in Tara Minunilor mi s-a parut intotdeauna foarte „normala”, haha. Ar fi fost de parca as fi citit visul Alisei 🙂
Ah, e ceva ce ma supara pe mine la vise.. si anume ca… oricate prajituri ai manca in vis, nu te saturi niciodata! Am jefuit cofetariile din lumea viselor de nenumarate ori… partea buna e ca nu ingrasa 🙂
Alice vorbeste pe limba celor care o pot intelege.. poate ca este limba lumii unde „toti sunt nebuni” dupa cum spunea pisica Cheshire.. dar eu cred ca acea lume e mai inteligenta decat lumea plina de absurditati in care traim noi in fiecare zi.. Asta fiindca spre deosebire de ei (de Alice, de pisica Cheshire..) lumea noastra pare sa nu-si dea seama de contradictiile care ne guverneaza viata.. 🙂
Oh, wow, super-interesanta postare! Inainte de culcare, oricat de tarziu ar fi ,e musai sa citesc macar un paragraf dintr-o carte ca sa ma deconectez de cotidian, iar zilele acestea aveam chef de aventura si am ales o carte cam… gotica (sa zicem asa) care m-a pricopsit cu ditai cosmarul. Asadar, am revenit la o carte mai pufoasa, un volum din seria „Inima de broscuta” (scrisa de Gheorghe Virtosu) pe care am reusit sa-l achizitionez de curand. Imi amintesc cand eram copil si citeam „Cuore, inima de copil”… m-au impresionat acele povesti, desi n-as putea spune ca m-au intristat peste masura.. La vremea aceea treceam prin multe greutati si orice greutate a vietii istorisita in vreo carte imi crea un sentiment de solidaritate si ma facea sa cred ca si eu voi putea trece peste greutati la fel de bine. Acum poate am ajuns oarecum la saturatie si tind tot mai mult catre leacuri mai putin amare, catre carti pufoase si senine… precum „Planeta de Aur” a carei continuare abia astept sa o citesc. Banuiesc ca fiecare leac, dulce sau amar, isi are vremea lui in functie de nevoile inimii noastre…
Multumesc pentru comentariu, Eliza.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, pe cand eram copil, fiind nevoit sa adorm intotdeauna de unul singur si (de obicei) citind o carte, am constatat ca somnul imi era influentat mai intotdeauna de ceea ce citeam. Si s-a pastrat si dupa ce am devenit adult. Poate sunt eu mai ciudat si nu reusesc sa ma desprind atat de repede de ultimele imagini. Chiar, asta este o alta discutie – toata lumea „vede” in minte ceea ce citeste? Adica transforma actiunea din cuvintele scrise din carte in imagini care se deruleaza in fata ochilor mintii? Sau numai mie mi se intampla? Iar daca este o carte care imi merge bine la suflet nici nu reusesc sa mai adorm pana nu o dau gata, haha 🙂
E fain ca ai simtit solidaritate cu cei oropsiti. Acum, ca ma gandesc, imi aduc aminte ca eu am primit o remarca de genul „ai grija ce faci ca poate ajungi si tu ca el” ceea ce pe mine m-a ingrozit. Mda. Nu e prea placut sa ramai cu ideea ca vei fi orfan si ai sa traiesti in strada (cand posibilitatea exista, bineinteles, dar intr-o proportie mica). Raman la parerea mea: nu as recomanda Cuore sa fie citita unui copil decat cu explicatiile de rigoare.