Și Proust scria în pat

Poți să te dai de ceasul morții, dacă nu i-a venit vremea să fie scris, nu vei scrie niciun cuvințel. Sau poate că ai să scrii câteva cuvinte, sau chiar câteva pagini, dar nu vor face parte din cartea pe care o plănuiești. Inspirația asta, bat-o vina! Muza pufoasă apare sau nu, după cum o taie capul.

Însă am mai învățat ceva în ultimul an de zile, dragilor. Până să apară muza, este un lucru extrem de important de care trebuie să avem grijă, în mod special noi, cei care petrecem prea mult timp în birouri, departe de soare: sănătatea noastră fizică și mentală. Ne putem îmbolnăvi în 1001 de feluri, evident, eu mă refer aici la unul pe care îl putem controla: lipsa de vitamina D.

Și dacă cumva râdeți, considerând că asta nu poate să fie niciodată o problemă, vă spun eu, din proprie experiență, că poate deveni una foarte serioasă.

Dacă poți să repari relativ ușor o lipsă de vitamina B, lipsa de vitamina D, cea de care am suferit eu în ultimul an, este ceva mai complicat de remediat. Înainte de toate pentru că ajungi cu ea la doctor atunci când situația este deja prea gravă – în cazul meu slăbiciunea a fost atât de debilitantă, încât ultima parte din Hendrik de Mol și Planeta de Jad, plus reviziile, le-am lucrat în pat (da, ați citit bine, în pat). Luni de zile, nu doar o săptămână. Nenea Proust, săracul, mai scria în pat. Țin minte că am citit despre asta, cu mulți ani în urmă, în prefața de la În căutarea timpului pierdut. L-am compătimit mult pe bietul Marcel și m-am întrebat cum o fi să îți petreci viața în dormitor și să scrii în vârful patului. Ei bine, am aflat. Vă dau detalii dacă sunteți interesați. Via email, rogu-vă.

Apoi, dacă te afli într-o țară nordică, ca mine, soarele apare cu multă zgârcenie. Chiar să vrei să stai la soare, ca să îți refaci mai repede rezervele de vitamina D, nu ai cum.

În final, mai este și depresia care este întotdeauna asociată cu lipsa de vitamina D.

Acum înțelegeți, Domniile Voastre Pufoase, sper, cum duse sunt și inspirația și creativitatea și productivitatea. Și apoi dăm vina pe muza pufoasă, când de fapt nu este cazul. Mda.

Mă uitam că anul trecut am scris doar două articole din categoria viață de scriitor pufos. Unul dintre ele l-am scris de nevoie, de fapt; celălalt era mai pe la începutul anului, când funcționam aproape de normal. Sunt foarte fericit că am reușit să termin totuși, în condițiile date, Planeta de Jad. Sper doar că nu s-au strecurat ceva urme de întunecime în aventurile lui Hendrik. Ați citit cumva cartea?

Dar nu fiți îngrijorați din cauza mea, dragi pufoși. Mi-e un pic mai bine acum. Constatam asta azi dimineață pe la ora 7 – mi se pare o minune, oricum, faptul că reușesc să mă trezesc un pic mai devreme dimineața, după luni de zile de insomnie – când, bându-mi cafeaua și privind grădina acoperită de pătura de zăpadă, am realizat într-o fracțiune de secundă (fiind vizitat de muza pufoasă, adicătelea) că știu exact cum anume va începe primul capitol din Hendrik de Mol și Planeta de Chihlimbar, al treilea volum din trilogia planetelor. Uraaa!

Ei, și apoi chiar și acest articol în sine arată că mi-e mai bine, nu-i așa? Mi-a venit să îl scriu :-).

Voi cum stați cu inspirația și vitaminele? Sau lipsa lor?