L-am rugat pe drăguțul Matei Sâmihăian să-mi dea voie să public recenzia integrală a cărții Planeta de Aur, recenzie publicată în Dilema Veche numărul 544, apărut în iulie trecut:

Trec acum la cartea unui autor în limba română care se prezintă în felul următor: sînt un urs de pluş, fermecat de către un vrăjitor fără inimă şi nevoit să îmi trăiesc viaţa pe Pămînt, drept om. Mi-e dor de Cîmpiile Portocalii şi scriu cărţi pentru copii. Se pare că personajul / autor este stabilit în Olanda, iar cartea lui,Planeta de Aur, vine din zona ceţoasă a self-publishing-ului. Nu-mi dau seama dacă ursuleţul de pluş a ales să-şi publice cartea astfel, sau a fost nevoit să recurgă la această variantă în urma unor discuţii cu reprezentanţii editurilor din România, dar povestea chiar mi-a plăcut, mai ales în contextul descris anterior. Pe lîngă cîteva erori de scriere, care probabil apar inevitabil în urma întreruperii contactului cu limba nativă, ursuleţul K.J. Mecklenfeld reuşeşte să închege o poveste absolut dementă. Un puşti care suferă de agorafobie trăieşte într-un muzeu al jucăriilor dintr-o micuţă localitate olandeză. Bunicul lui i-a construit o vastă reţea de tuneluri în interiorul muzeului prin care Hendrik poate naviga în voie. Băiatul este transformat într-o cîrtiţă de pluş, de către o păpuşă malefică din papier-mâché, numită Calavera. Ei, de aici începe o călătorie fantastică, cu escale pe Planeta de Pluş, Planeta de Lemn sau în casa întortocheată a păpuşii Wilhelmina, cu întîlniri cu piraţi spaţiali ş.a.m.d. Volumul este scris cu multă fantezie şi reuşeşte să alăture, într-un mod simpatic, evenimente istorice, răsfrînte în disputa pentru supremaţie dintre Planeta de Pluş şi Planeta de Lemn, să împrumute personaje din literatura dedicată copiilor, cu o apariţie episodică chiar a pufosului Winnie, să arunce elemente de space opera şi să le întrepătrundă cu situaţii din Toy Story sau din alte animaţii care au ca temă jocurile sau jucăriile copiilor. În timpul lecturii, poţi ajunge chiar să-l suspectezi pe autor de o uşoară pasiune bolnăvicioasă pentru blănoşi sau furries, acei adolescenţi care se îmbracă în costume de animale şi defilează pe străzi şi prin locuri publice. K.J. Mecklenfeld se foloseşte de multe clişee pe care reuşeşte să le transforme şi să le adapteze propriei proze şi scenariului pe care l-a gîndit. Chiar dacă volumul poate fi achiziţionat deocamdată doar online, de pe site-ul cărţii, şi chiar dacă se simte nevoia unei redactări atente a textului, Planeta de Aur mi s-a părut o carte de aventuri foarte tare pentru copiii cu vîrste între 10 şi 14 ani. Şi este abia primul volum dintr-o serie, se pare, mai mare.

Articolul integral din Dilema Veche este: Cititul de plăcere pentru copii. Mulțumiri Matei pentru permisiune.

Salutări pufoase tuturor!

PS – să știi, Matei, K.J. n-are nici un costum pufos. Încă! Până una alta mă trimite pe mine peste tot să-l reprezint, eu fiind PR-ul Biroului de Pluș și intrând în atribuțiile mele, dar lucrez să-l conving să poarte un costum din ăsta la viitoarele lui întâlniri publice sau cu presa. Până acum m-a refuzat cu tărie, da’ nu mă las eu așa ușor.