Mecklenfeld, K de la Cristina, J de la Ioana

Hehei, bine v-am găsit, drăguților. A venit și ziua în care am decis să spun La revedere, ursuleț! Iată-mă așadar cu articolul despre mine în formă umană. Da, da, nu am uitat, am scotocit prin arhive și am găsit fotografii vechi, inclusiv de pe vremea când eram copil, așa cum am promis.

Înainte de toate, e musai să explic de ce K.J. Mecklenfeld. Ah, ce-am mai suferit în timpul școlii! Cam pe când mă nășteam eu, începuse să fie la modă să dai copiilor două prenume. Mama mea a găsit că numele de familie al tatălui meu nu-i tocmai scurt și că un al doilea prenume lângă Cristina ar fi lungit prea mult toată afacerea.

Ei, uite că acum, dacă tot a fost să fie decizia mea, am avut ocazia să repar această nedreptate și mi-am luat încă un prenume: Ioana. Cristina și Ioana pe limba neerlandeză sunt Kristina și Johanna, așa că a ieșit K de la Cristina și J de la Ioana. Și Mecklenfeld, numele soțului meu, pentru că e mai ușor de pronunțat pentru olandezi.

De la Ieși

Da, m-am născut, am copilărit și am crescut în Iași, orașul lui Ion Creangă și al lui Mihail Sadoveanu. De copil mi s-a părut perfect normal să îți duci viața scriind povești, iar Bojdeuca e în continuare idealul meu de casă de scriitor. Nu la fel gândea și mama mea, care era de părere că orice meserie care avea legătură cu creativitatea – muzician, scriitor, pictor, actor – era o cale sigură de a deveni cerșetor sau muritor de foame (ceea ce, ca idee, nu era prea departe de adevăr pe vremea comunismului).

N-am devenit scriitoare datorită mamei, dar datorită ei am fost și voi fi întotdeauna o cititoare avidă. Una dintre cele mai vii amintiri ale mele din copilărie este cea din ziua în care m-a luat pentru prima dată cu ea la biblioteca unde lucra. Nu am să uit niciodată liniștea și răcoarea care pluteau între rafturile uriașe care ajungeau până în tavan și mirosul cărților legate în piele, rânduite frumos una lângă alta. Biblioteca aceea a fost și este în continuare ideea mea de paradis.

Și apoi, pe lângă Creangă, Sadoveanu și mama, o mare influență au avut și bunicii mei dinspre partea tatălui, amândoi învățători de meserie, oameni iubitori de cărți. Iată o fotografie din ziua nunții lor:

N-am fost șoim al patriei, încă nu fuseseră introduși, eram cu toții copii normali, cu uniforme albastru-deschis, apretate și călcate frumos, și fundă roșie la gât. Ca să vedeți că am fost întotdeauna moțată, iată o fotografie de la grădiniță în care mă dădeam artistă, cum spunea tatăl meu:

Am găsit recent și o fotografie din timpul liceului:

Și liceul se chema tot Mihail Sadoveanu pe vremea aceea – acum e Colegiul Național – așa că nu e de mirare că am crescut respectând scriitorii și visând să devin unul dintre ei într-o zi, nu-i așa?

Și apoi am crescut

Ei da, am crescut, dar am refuzat cu încăpățânare să părăsesc pentru totdeauna cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Faptul că scriu cărți pentru copii face cu siguranță parte din acest refuz de a lăsa cu totul în urmă copilul din mine. Ca să vedeți că nu mint, uitați o fotografie cu mine ca adult serios (zău că m-am străduit să fiu serioasă, zău!):

Daaa, și după ce, ca tot omul cu scaun la cap în vremea comunismului, am studiat o facultate tehnică, mai pe la mijlocul vieții am ajuns în Olanda, unde m-am îndrăgostit iremediabil de Marea Nordului, alături de care am rămas. Cred că s-a întâmplat din cauza faptului că am o slăbiciune pentru mări. Încă pe când eram în România îmi lipsea Marea Neagră (de care nu o să mă dezdrăgostesc niciodată, știu sigur), și duceam, ca adult, lipsa vacanțelor de vară din fiecare an de la Mamaia sau Neptun de pe vremea când eram copil.

La fel cum am o slăbiciune pentru mări, am una și pentru munți. Mi-au lipsit întotdeauna Carpații, era musai să mă duc măcar o dată pe an la Brașov, orașul mamei mele, la Dorna sau la Sibiu. Undeva unde să fie mulți brazi și miros de munte.

Mare și munte în partea asta de lume

Aici în Olanda pot să mă duc doar la mare. De fiecare dată când pot, o zbughesc pe insula mea favorită de la Marea Nordului, Schiermonnikoog.

Cu munții e un pic mai complicat, dar am noroc de partenerul meu de viață, Jos (prescurtare de la Johannes, se pronunță Ios, ca de la Iosif), care e și el înnebunit după munți, în special după Alpi:

Ce mai fac în afară de scris cărți pentru copii? Îmi place mult să fotografiez și să biciclesc. Și să mă plimb prin păduri.

Eu zic că acum v-ați făcut o idee mai bună despre cine sunt, așa că am să închei cu o fotografie cu noi trei (vaaai, am uitat să vă spun despre câinele nostru ciobănesc olandez, Totoro):

Super-veste!

Ah, și era cât pe ce să uit să vă spun o super-noutate, deși o să scriu curând un articol separat despre asta pentru că e mult prea important: mi se publică o carte pentru copii la fantastica editură Humanitas Junior! Yeeeee! Mistere, magie și dragoni, atât vă zic! Revin curând cu detalii.

Ei? Știați cine sunt în formă umană? Și că numele meu e Cristina Mecklenfeld-Corduneanu? Sau e o mare surpriză? 🙂