Ați văzut seturile de semne de carte magnetice pe care le puteți primi cadou dacă precomandați acum „Cartea Miracolelor”? Eu le-am ales, hihi, să fie cât mai vesele.

Nu știu voi cum sunteți, dar eu am minim 100 (o sută) de semne de carte în casă și reușesc cu regularitate să nu găsesc nici măcar unul când mă arde. Daaaa. De aceea propun să adăugăm încă o lege la cele ale lui Murphy:

oricât de multe semne de carte ai avea, n-ai să găsești nici măcar unul atunci când ai să vrei să te oprești din citit.

Cititorul pasionat nu are niciodată destule semne de carte. Nu-s niciodată prea multe, la fel precum, în cazul meu, foarfecile – suspectez că am un pitic de casă mare colecționar de foarfeci, altfel nu-mi explic unde dispar toate și cum de nu găsesc nici măcar una EXACT atunci când îmi trebuiește.

Așa că mi s-a părut o idee bună să punem semne de carte cadouaș la precomenzile pentru „Cartea Miracolelor”.

La filmare am avut asistent pufos

Una dintre prietenele mele mi-a spus că nu prea înțelege cum se folosesc semnele astea de carte magnetice. Hotărâtă se rezolv problema, mi-am luat cartea pe care o folosesc pentru fotografii, telefonul mobil și asistentul pufos și am ieșit în grădină să fac un filmuleț explicativ. Iată rezultatul (fiți îngăduitori cu mine, vă rog frumos, e pentru prima dată când fac așa ceva):

Dințos pufos

Ați observat coperta cărții din filmuleț? Da, ați văzut bine, are urme de dinți. Haideți să vă spun repede povestea fiindcă e simpatică.

Într-o zi de iarnă, pe când monstrul pufos Totoro, câinele nostru ciobănesc olandez, era mic, am luat cartea la o plimbare dorind să fac câteva poze cu ea și cu cățelul. Ajunși la o margine de pădure, am pus cartea pe zăpadă și am început să fac fotografii.

Monstrul întâi a privit plin de curiozitate:

Puteți să vedeți deja intenția, nu? Are un aer care nu prevestește nimic bun. N-am băgat de seamă, eu fiind ocupată cu fotografiatul.

Următorul lucru care s-a întâmplat? Monstrul se apropie, să vadă mai bine care-i treaba. Eu bucuroasă, fac o poză sau două, când…

… dințosul pufos se repede, fără ca eu sau Jos să avem timp să-l oprim, ia cartea în bot și o rupe la fugă peste câmp, plin de veselie. Pornim să alergăm pe urmele lui, eu jumătate râzând jumătate supărată, strigând să se oprească – putea să fie o scenă dintr-un film comic, zău. Înțelegând că nu suntem fericiți, până la urmă îi dă drumul din bot într-un loc unde zăpada era cam topită, el continuându-și fuga. Cartea a fost uscată cu foehnul când am ajuns acasă, dar locul unde și-a înfipt javronele dinții nu s-a mai putut repara. Am folosit în continuare cartea pentru fotografii, parțial și fiindcă de fiecare dată când văd bucățica desprinsă zâmbesc amintindu-mi de scenă.

Ce ziceți? Vă plac semnele de carte magnetice?