N-am mai rezistat, fraților. Sunt la a treia corecție a ultimei cărți pe care am scris-o, cea în care vă spuneam că am dat unui personaj o mașină de scris Corona. Nu plănuiam să dezvălui încă detalii, având în vedere că nici măcar n-am trimis cartea la editură, haha, dar cred că nu-i bai dacă mai spun încă un lucru mic: pe-acolo pe undeva am pus BRÂNZOAICE.
Ah, cât de mult mi-ar fi plăcut să studiez scrierea creativă în locul ingineriei, să-mi fi făcut o meserie din scris. E o diferență enormă între o muncă pe care o faci cu pasiune față de una în care te uiți la ceas din cinci în cinci minute întrebându-te când e vremea să pleci acasă. O notă: știu că mulți sunt împotriva folosirii termenului de scriere creativă, dar îl folosesc în lipsă de ceva mai bun. Cum nu e vorba nici de jurnalism și nici de poezie sau roman literar, cel mai potrivit termen atunci când vine vorba de conceperea și scrierea cărților de ficțiune mi se pare în continuare cel împrumutat de la americani, scriere creativă.
Sorcova vesela! A trecut cu bine și schimbarea de an, să sperăm că 2021 va fi mai bun decât anul care tocmai s-a încheiat.
Dacă m-ați fi întrebat acum un an v-aș fi spus că nu sunt omul care să aibă suficientă răbdare să pună laolaltă un puzzle. Acum am o colecție întreagă, le zic puzzle-uri de pandemie. Cum s-a făcut? M-a molipsit o prietenă bună (mulțumesc, Cătălina!) împreună cu care am cumpărat dintr-un magazinaș de carte primul meu puzzle de 1000 de piese. Puzzle pe care am vrut să-l arunc pe geam de câteva ori, din care am aruncat bucăți prin casă și din cauza căruia am scos de la naftalina creierului o mulțime de înjurături neaoșe românești.
Plănuisem încă de anul trecut împreună cu drăguții de la Humanitas Junior să vin în țărișoară și să fac o lansare așa cum trebuie pentru „Cartea Miracolelor”, însă pandemia mi-a dat planurile peste cap. Am fost nevoită să mă reorganizez și să transfer online ce se putea transfera din evenimentele programate, așa că rugămintea Mariei de a-i acorda un interviu cu ocazia Săptămânii Cărții pentru Copii, care începe astăzi în Olanda, a venit la momentul potrivit. Mai mult, nu e doar un interviu K.J. Mecklenfeld, ci o seară întreagă dedicată mie și cărților mele, vineri 2 octombrie.
Am învățat cu greu să accept complimente. De mic copil mi s-a prezentat modestia ca fiind cea mai de preț calitate a unui om. Mai recent, chiar și master Shifu îl școlește pe Kung Fu Panda în acest sens: „The mark of a true hero is humility”. Nu zic că nu-i așa, doar că e o distanță foarte mare de la a fi modest și până la a desconsidera complet munca ta, precum și până la a te lăuda cu orice cacastuf (da’ chiar, știe cineva de unde vine cuvântul ăsta?). Prima mea reacție atunci când primesc un compliment e să spun „hai că nu-i chiar așa” sau „zău că-i o exagerare, eu doar am făcut x (a se citi: ceva foarte simplu care chiar nu merită menționat)”, sau chiar să mă uit chiorâș la bietul om și să mă întreb dacă vorbește serios. De aceea atunci când citesc recenzii superpozitive despre cărțile scrise de mine, mai recent despre Cartea Miracolelor, aproape că nu-mi vine a crede.