De ce (nu mai) citim?

Dragi pufoși iubitori de cărți și citit, astăzi am pentru voi un răspuns foarte serios la întrebarea lui Valeriu De ce citim? întrebare care mi-a dat ceva insomnie și la care nu am găsit până de curând un răspuns satisfacător.

Bag samă că nu sunt singurul de pe planeta Pământ care nu doarme din cauza asta. Aveți mai jos răspunsul Foarte Serios (pentru un ursuleț ca mine) al unei persoane Foarte Timide care a dorit să își păstreze anonimatul. Maria P. se numește și iată răspunsul dumneaei la întrebarea De ce citim?

Maria P. scrie:

Am citit constatarile dumneavoastra despre „De ce citim” si imi permit sa adaug cateva mici observatii. Pentru simplul motiv ca, in ultima vreme, m-a preocupat oarecum subiectul. Adica intrebarea. Pe care o dublez destul de usor cu „de ce nu mai citim” sau cu mai impersonala (desi mai apasatoarea) „de ce nu se mai citeste” (ca si cum cauza pentru care se intampla asta ar fi undeva, in afara noastra).

Constatarile dumneavoastra sunt de bun simt, le impartasesc in mare masura, dar mi-au lasat gustul amar al nepunerii punctului/ punctelor pe „i”. Cu toate acestea, am gasit in ideile dumneavoastra mai multe cuvinte magice, de la „a simti” si pana la a trai experiente intelectuale si, mai ales, emotionale de care, poate, inainte, nu ne credeam capabili. Desigur, acestea sunt reale, coplesitoare uneori, dar parca, totusi, incomparabil mai slabe, mai limitate decat acelea oferite de viata reala. O imagine, o replica, profilul unui personaj – toate acestea te pot urmari o vreme, se pot depune pe suprafata sufletului tau asemenea unor straturi delicate de zapada care, la un moment dat, pur si simplu se topesc de la sine sau inghitite de alte si alte straturi. De aceea, tind sa cred ca, daca intr-adevar ramane ceva, acel lucru este mai degraba STAREA aceea de gratie pe care pur si simplu sufletul o experimenteaza, reamintindu-si-o, redescoperind-o si, in cel mai fericit caz, constientizand-o. Iar starea aceea devine de neuitat, absorbindu-se in esenta noastra pe care o imbogateste cu inca o nuanta. De asemenea, ea incepe sa depinda, de la un punct incolo, din ce in ce mai putin de nivelul nostru de pregatire sau chiar de „inteligenta” (desi nici acestea nu sunt neglijabile), reflectand, mai degraba, o calitate a fiintei noastre totale, desavarsite, nu a uneia fragmentate, fatal circumstantiale.

Imi place sa cred ca, desi citim uneori atat de implicati, incat vibram pana la ultima fibra a corpului nostru, exista o bariera fina, de un grad care tinde spre infinit distanta, dincolo de care dialogul inefabil dintre noi si carte se face de la suflet la suflet. Uneori  chiar mai autentic decat s-ar petrece in cazul comunicarii cu o persoana reala. S-a intamplat, de exemplu, sa percep spusele altora (si chiar pe ale mele, retrospectiv) despre fel de fel de carti ca pe un fel de dans in jurul unei cetati asediate, o miscare mai mult sau mai putin studiata, ordonata, de a descoperi intrarile ascunse ale textului al carui puls secret se retrage din ce in ce mai mult in zone insondabile, dincolo de hotarul ultim al imaginii. Am sesizat un fel de violenta motivata de o dorinta aproape necenzurata de a prinde in rafinate gheare conceptuale (care, e-adevarat, isi au si ele rostul lor) un lucru in fata caruia trebuie pur si simplu sa te opresti si, cu inima deschisa, sa-l asculti. Sa-l iubesti si sa te lasi, la randul tau, in-valuit, iubit. Cartea scrisa ajunge sa te scrie, in aceeasi masura in care tu, la randul tau, o re-scrii. Accesul la corpul subtil al cartii (pentru care corpul „greu” este doar manifestarea perceptibila pe caile obisnuite ale „cunoasterii”) se face cu alte organe, presupune alte deschideri si asteptari, dar, mai ales, o oarecare sansa manifestata intr-un anumit moment, din acelasi ordin al gratiei, o clipa pentru care ne pregatim, poate,  indelung, dar care ni se ofera, invariabil, ca un dar. Poate ca starea despre care vorbeam mai sus se naste din sentimentul de a fi impreuna – tu si ceva din lumea cartii pe care o citesti – in ceva mult mai cuprinzator, mult mai profund si, cumva, mult mai real decat ceea ce tine de experienta noastra din viata „obisnuita”. In acele clipe, ideea insasi de singuratate, de incontrolabila separare a ta de tot si de toate, dispare de la sine, ca tot ce tine, pana la urma, de lumea iluziei. Frumusetea este ca acest sentiment integrator – care este real – este mijlocit de carte, adica tot de ceva care tine de planul iluziei.

Pe de alta parte, lectura ofera, intr-adevar, dar are si un efect pe care indraznesc sa-l numesc hipnotizant. Lumea  pe care o „vezi” citind te poate fascina, dar ea ramane, totusi, o proiectie (desi asta nu se intampla doar cand citesti). Intorcandu-te la o situatie de viata reala nu poti reactiona ghidandu-te dupa proiectia respectiva (desi mi se pare ca unii chiar o fac sau, mai rau, isi inchipuie ca o fac). Or, fiecare situatie de viata e unica in felul ei si nu-i poti raspunde repetand gesturi sau cuvinte care nici macar nu-ti apartin. Ceea ce citesti poate rezona, intr-un fel sau in altul cu ceea ce esti tu, la modul propriu, dar cam atat. Eventual, castigul ar fi acela ca lectura te ajuta, intr-adevar, sa-ti recunosti/activezi parti ale sufletului  de care nu prea aveai habar inainte, astfel incat orice carte functioneaza ca o minunata oglinda. Iar relationarile noastre, supuse in mod necesar principiului oglindirii, nu mai au nevoie de niciun comentariu. Spre deosebire, totusi, de relatiile interumane, marcate de inevitabilele (si necesarele, de altfel) schimbari  ale indivizilor care isi ofera imaginea unor oglinzi cu apele mereu tremurande, suprafata speculara a cartii pare mult mai inchegata, mai sigura. Dar si aceasta este o iluzie. Cu toate acestea, prilejul unei astfel de oglindiri nu este oferit doar de lectura unei carti, ci de fiecare experienta pe care o ai; fiecare intalnire, cu oricine si cu orice, poate face asta. Iar din acest punct de vedere, o carte poate fi la fel de pretioasa pentru cineva ca privitul unui fir de iarba pentru altcineva. Experientele prin care crestem vin spre noi cand avem nevoie de ele, iar daca pentru unii ele se manifesta prin citirea unei carti, la altii se pot petrece foarte bine cu totul si cu totul altfel. A le compara, a spune ca una ar fi mai buna decat cealalta, mi se pare pur si simplu nedrept.

Citim din diferite motive. Marturisesc, de exemplu, ca multe dintre cartile pe care le-am citit (si din care, tocmai din cauza motivului pe care o sa-l pomenesc imediat, nici nu am inteles mare lucru) au fost lecturi din obligatie. Au fost lecturi fortate, pana la limita suportabilitatii – ceea ce, de fapt, a fost ceva bun, pt ca am inteles ca nu aceasta este calea (cel putin nu a mea) si ca existau multe alte lucruri care imi spuneau mult mai mult decat tone de carti citite asiduu. Si am mai inteles atunci ca, de fapt, nu citeam pentru mine, ci pentru altii, pentru a satisface asteptarile lor, nu pe ale mele, ca asta imi crea un oaresce confort intelectual si-mi intretinea  mici orgolii, dar ca, de la un punct incolo venise timpul sa privesc adevarul in fata si sa accept cu toata seninatatea ca, daca nu le intelegi cu adevarat rostul, si cartile au felul lor subtil de a crea dependenta. Dar si abandonarile astea au, si ele, farmecul, suferinta, dar si rostul lor minunat. Pentru ca, de la un timp, dupa ce mi-am dat seama ca toate lecturile lumii, oricat de impresionante ar fi, nu te pot ajuta sa traiesti realitatea, cutremuratoare in simplitatea ei, a unui gest firesc, autentic, facut inaintea cuiva, cartile insele au venit catre mine, dandu-mi de inteles ca, desi ne cultivam cu oarecare trufie iluzia ca noi le-am alege, in fond, ele sunt acelea care ne aleg.

Si totusi citim pentru ca, in fond, cartile sunt un fel de ancore subtile pe care frumosul, divinul, viata – sau oricum ati vrea sa-i spuneti – le arunca, tot prin niste oameni, in sufletul nostru. Prin ele suntem „pescuiti” de maini invizibile si absorbiti, chiar si pentru cateva clipe, catre taramuri a caror mireasma se imprima mai adanc decat ne-am putea imagina. Citim pentru ca, de fapt, nicio carte nu e moarta, nu infatiseaza fantasmatic o simpla varianta a vietii, ci, dimpotriva, cuprinde intre paginile ei o viata mult comprimata, o doza forte pe care o inghitim, adeseori, pe nerasuflate, atunci cand viata „reala” ni se scurge, din ce in ce mai straina, printre degete. Citim pentru ca asta ne ofera prilejul de a implini o importanta menire a noastra, ca oameni, aceea de a fi (auto)creatori, de a percepe frumosul, de a-l iubi. Iar iubirea este permanent ziditoare, purtatoare de sensuri pe care nu incetam sa le descoperim. Asta se petrece mereu si mereu, cu incantarea inocenta a copilului, de fiecare data cand constatam uimiti cum fiecare gest motivat de iubire este, asa cum spunea cineva, unul fundamental creator. Pentru ca iubirea este un raspuns unic la ceva unic, nu o manifestare programata, fortata. Tot astfel, o carte vorbeste fiecaruia in chip particular, in limba propriului suflet, acoperind goluri care nu se pot masura, cantari sau compara in vreun fel. De asemenea, desi ne putem re-cunoaste in diferite aspecte care tin de lumea cartii, intr-un personaj, de exemplu, aceasta nu inceteaza sa vorbeasca despre faptul ca suntem, intr-un mod sublim, unici.

Fiind si ea o arta supusa timpului (necesita timp pentru a fi scrisa si citita, iar lumea operei in sine jongleaza cu diferite aspecte ale temporalitatii), literatura, face, totusi, intr-un mod absolut firesc, legatura (si saltul) dintre destinul nostru de fiinte aruncate in timp si esenta noastra sustrasa oricarei curgeri, oricarei risipiri. Astfel, citim pentru a ne integra, constient sau nu, intr-un fel de comunitate atemporala, in care sufletele vibreaza, desi in tonalitati diferite, la unison. Cartea ofera ocazia patrunderii intr-un cerc al prieteniilor nerostite, in care membrii se recunosc in taceri cu sclipiri de diamant, dupa un semn al unei impartasanii colective. Trupul cartii se imparte regal fiecaruia, iar cei care o gusta devin, la randul lor, purtatorii unui duh contaminant care va infuza emotiile, vorbele sau faptele lor sau pe ale altora. Citim pentru ca suntem insetati dupa o sinceritate pe care, altfel, o disimulam in fel si chip. Pentru ca ne putem bucura de o libertate pe care nu ne-o mai putem permite. Pentru ca, vorba profesorului din celebrul „Dead poets society”, putem descoperi nu doar ca lucrurile pot fi vazute si dintr-o alta perspectiva, ci si ca povestile altora ne indeamna nu neaparat sa o scriem pe a noastra, proprie, ci sa o traim efectiv, facand-o, cu adevarat, memorabila.  Daca niste personaje de hartie pot fi atat de coplesitor de vii, modelate sub ochii nostri de maini straine, cum poate fi propria noastra viata in momentul in care am trai-o cu pasiunea, dar si cu responsabilitatea de care numai un adevarat creator poate fi capabil? Asa cum scrierea unei carti imi pare a fi ilustrarea unui mare act de iubire, minunat tocmai prin gratuitatea lui (din ce in ce mai evidenta, in timp), citirea unei carti este un prilej de a iesi din limitele neputintelor noastre sufletesti, din capcanele nemangaierilor si ale orbirilor noastre zilnice si de a ne aseza cu incredere in lumina vie in care ochii nostri surprind detalii transfiguratoare, sesizeaza rosturi nebanuite ale destinelor sau se inchid pentru a contempla contururile melodioase ale unui peisaj proiectate in propriul nostru spatiu sufletesc. Spun cu incredere, pentru ca lectura poate fi, intr-un fel, un act de credinta, tot asa dupa cum poate sta, uneori, sub semnul miraculosului dupa care insetam dintotdeauna, adica al unui mic proces alchimic la capatul caruia putem jura ca am respirat aerul unei alte lumi.

Iar acum as vrea sa incerc sa raspund oarecum la intrebarea – devenita, se pare, obsedanta – de ce nu se mai citeste. Desigur, din muuuulte motive. Plec, insa, de la o observatie care mi se pare esentiala: nu se mai citeste, in mod special, literatura. Sau, mai bine zis, „marea literatura”. Aceea care pluteste in zona destul de oscilanta a canonului. Pentru ca, de citit, se citeste mai mult decat altadata. Mi se pare, de asemenea, ca fenomenul trebuie privit si inteles, cat de cat, integrat intr-o imagine mai de ansamblu care se constituie plecand de la faptul ca, fata de acum 50/ 100/ 200 de ani, perceptiile, mentalitatea si asteptarile oamenilor de la propria-le viata s-au schimbat considerabil. Lucrurile au devenit din ce in ce mai presante, ca sa zic asa, iar conceptiile pragmatiste s-au prelins si in zona asteptarilor sufletesti. Iar literatura, sa fim seriosi, o citim, in primul rand, pentru suflet si mai putin pentru minte (desi sunt unii care fie armonizeaza raportul, fie pun mintea pe primul loc).

Asadar, literatura nu se mai citeste astazi pentru ca:

1. Oamenii fug din ce in ce mai mult de autoiluzionare si sunt intr-o cautare din ce in ce mai accelerata a ceea ce s-ar putea numi propriul lor adevar. Nu al altuia care sa se fi nascut din experiente care doar in aparenta par a fi aceleasi cu ale lor.  Pentru ca, vorba cuiva, nicio carte si niciun personaj nu poate cobori dupa tine, intr-o noapte de iarna, in groapa intunecata in care stai ghemuit, ca sa te ia cu adevarat de mana si sa te traga afara… Nu intamplator multi se indreapta catre scrieri care au drept obiect evolutia personala care sa se faca, daca se poate, in cativa pasi simpli, perfect cunatificabili, fara nu stiu cate eforturi sau investitii. In zona preferintelor literare, un scriitor cum este Coelho graviteaza tot inspre paradigma asta intentionala, cartile lui fiind apreciate mai putin pt valoarea lor propriu-zis literara, cat, mai ales, pentru mesaj si pentru formula narativa aleasa care se apropie, mai degraba, de tiparul povestii, al parabolei extinse, nu de acela al „marii literaturi”. Vechea literatura a fost o forma prin care a fost livrat un anumit aspect al Adevarului, dar potrivit pentru o anumita perioada, pentru un anumit mod de intelegere, adica pentru o anumita structura spirituala care dispunea de un anumit fond imaginar. Daca aceasta literatura ar disparea, in mare masura, nu mi-ar fi mila de ea, ci pur si simplu as incerca sa inteleg de ce se petrece asta, cum esenta isi cauta o alta forma pentru a se manifesta.  A citi o astfel de literatura devine, de asemenea, si o placere pe care oamenii si-o pot permite din ce in ce mai greu, din lipsa de timp etc., dar si din cauza diverselor  prejudecati, cum ar fi aceea ca marea literatura e mult prea greu inteligibila, abordarea ei necesita un adevarat ritual investigativ care presupune o anumita „initiere”,  asimilarea ei (cat de cat) are nevoie de un proces meditativ de care nu multi se mai cred capabili. Sau, din nou, nu mai dispun de timpul necesar pentru asa ceva, de rabdare sau de simpla curiozitate. Despre nu stiu ce delicii interpretative, filtrate intr-o atmosfera cu rezonante boeme, cu greu mai poate fi vorba.
2. Nu (prea) mai exista ceea ce as vrea sa numesc „maestri ai lecturii”. Adica pur si simplu oamenii nu mai sunt invatati cum sa citeasca un text, cum sa-i prinda frumusetea tacuta. Un astfel de maestru, cand vorbeste despre un text, o face cu toata fiinta, intr-un mod exemplar. In clipele acelea, el este realmente acel text sau esenta pe care vrea sa o transmita. Oamenii nu mai stiu cum o carte te poate influenta, cum iti face ochii sa straluceasca si mana sa-ti tremure atunci cand dai paginile sau cand vorbesti despre ea. Lectura indragostita este deja un mit, iar aceia care mai cred in adevarul lui devin suspecti de o pretiozitate pe care majoritatea (sub)mediocra ar trata-o drept fita. De asemenea, nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cu groaza la textele care se studiaza pe la scoala. Capetele luminate ale planetei literare organizeaza discutii sofisticate despre canon, se scriu teze de doctorat stralucite pe vesnic spinoasa tema, dar, in realitate, elevul trebuie sa descopere placerile (din ce in ce mai vinovate, si ele) ale lecturii, facandu-si ucenicia in priceperea unor texte anacronice, cu care nu mai rezoneaza aproape deloc. Ca sa nu mai adaug si sistemul vesnic mutilant in care sunt predate, condamnat pe la colturi, dar incurajat pana peste limitele normalitatii de celebra practica a comentariilor pe care, vrei, nu vrei, trebuie sa le tocesti cu sfintenie. Modul aberant, secatuitor, in care esti invatat, cu obstinatie, cum sa nu gandesti tu (pentru ca nu stii/ nu poti/ nu ai voie/ nu conteaza, oricum, parerea ta/ nu a venit timpul/ e deja prea tarziu etc.) a devenit de ceva timp un fenomen ingrijorator. De fapt, subiectul asta pur si simplu ma ingretoseaza. Deci sa trecem peste.
3. Oamenilor le e din ce in ce mai frica sa fie sensibili. Nu mai spun de ce, argumentele sunt fara numar. Arta te pune fata in fata cu propria sensibilitate (pe care se poate intampla sa o neglijezi programatic), mai putin – asa cum spuneam mai sus – cu propria minte.  Asta cel putin la nivelul perceptiei inocente, primare. De asemenea, cartile, in viziunea multora, au ajuns sa vorbeasa despre lucruri deja fumate, de aceea si aplecarea asta obsedanta, in ultima perioada, catre inventarea altor si altor formule stilistice care poate poate vor mai reusi sa impresioneze pe cineva, in lipsa unui fond din ce in ce mai rarefiat. Aflate sub conditionarea directa a spiritului epocii, nici cartile nu puteau scapa delirului formal. Personal, m-am saturat sa citesc sute de pagini considerate „geniale” si care, de fapt, desi sunt ok (matematic) construite, nu spun mai nimic. Sau, oricum, vorbesc despre ceva despre care poti gasi mult mai multe informatii pe google. Cu toate acestea, criza aceasta stilistica a fost, intr-un fel, necesara, avand un efect  epurator si revigorant.
4. Chiar daca ne e greu sa acceptam, a disparut, in general, placerea de a vorbi despre carti. Asta a devenit o ocupatie cu nuante elitiste, limitata la un cerc nu doar restrans, ci si din ce in ce mai ratacit intr-un orizont cultural in care nuantele tulburi poarta numele de reclama aurita si latratoare al diversitatii. Cartea traieste, e vie, cata vreme oamenii vorbesc despre ea. Desi, chiar si atunci, ea  nu devine decat un pretext al unei experiente care tine fundamental  tot de viata reala si care se fondeaza pe frumusetea  impartasirii.
5. Pe de alta parte – dar in nici un caz in ultimul rand – fenomenul are legatura, desigur, cu explozia tehnologica, mai ales in planul culturii vizuale. Filmul inlocuieste, in mare masura, cartea al carei destin se clatina serios sub amenintarea noilor metode de stimulare imaginativa. In realitate, stimularea asta vine la pachet cu o anumita inhibare: daca o carte niciodata nu-ti spunea totul, lasandu-ti mereu libertatea de a umple printr-un gest creator personal schema personajelor sau a actiunilor, filmul (si nu numai el) mizeaza pe iluzia ca iti ofera totul, ca nu mai ai nimic de adaugat, ci doar de preluat, de imitat. Imaginatia se misca intr-o directie bine controlata de perspectiva altora care, livrata inteligent, este acceptata entuziast (ca sa nu zic naiv) ca fiind a ta proprie. Imaginatia este un instrument al gandirii care, la randul ei, trebuie sa serveasca procesului mai amplu al cunoasterii autentice, aceea care te pune fata-n fata nu neaparat cu lumea, ci cu tine insuti. Oamenii nu mai citesc, in special tinerii, pentru ca exista deja un film facut dupa carte. Iar asta-mi spune ca ei cauta raspunsuri gata date, refuza traumele problematizarii si accepta neselectiv viziunea altora, uitand ca fiecare sentiment/ gand/ gest sunt irepetabile.

Pentru incheiere, totusi, imi vine in minte (si nu mai am timp acum sa-l caut pentru a vi-l reproduce) un superb fragment dintr-o scrisoare a lui Kafka, adresata Milenei si in care acesta ii vorbeste despre riscul imens de a-i scrie scrisori. Prin extensie, mi se pare ca tristele constatari ale lui Kafka se aplica literaturii, in general. Acesta ii spune Milenei ca pur si simplu se teme sa-i scrie pentru ca simte efectiv cum, pe drum, scrisorile incep sa fie pandite si atacate cumva de un fel de fantome care musca din carnea ideilor si a cuvintelor. Si ca, in consecinta, ea nu va citi decat niste biete ramasite, niste umbre a ceea ce fusese, initial, un deplin adevar. Literatura este ca o astfel de umbra, una inca sclipind in bataia soarelui pe care ni-l arata in aceeasi masura in care il si acopera. Daca bunul cititor reuseste sa treaca dincolo de umbra este, insa, la fel de bine ca a ramane, pentru inca o vreme, in adierea ei. Pentru ca fiecare are ritmul lui, ochii lui si sufletul lui. Si pentru ca, desigur, nimic nu este intamplator, iar in lumina ultima, a soarelui, nu exista niciun lucru, nicio experienta si niciun om care sa fie mai bun decat altul. Pe de alta parte, desi prin cuvintele lui Kafka respira, intr-adevar, suferinta acelora care au constatat, in timp, neputinta cuvintelor de a spune totul, nici macar asta nu e ceva intamplator, fiind, dimpotriva, un prilej de a intelege ca fiecare carte citita te poate conduce intr-o zona magnifica a tacerii, acolo unde cuvintele se topesc de la sine, oglinzile se pulverizeaza in spatele ochilor care, inchizandu-se in afara, se deschid inlauntru, luminand cealalta viata a noastra, cea adevarata, invaluita in straturi albastre de intuneric.

Maria P. a scris.

Eu mai trebuie să o citesc de câteva ori, recunosc. Ei? Dragi pufoși, ce spuneți?